Like this:

“Petreci împreună luni, ani, apoi se întâmplă ceva. Pierzi o întâlnire, te muți, și unul pe care-l vedeai în fiecare zi… nu mai știi nici măcar cine e..”

Spunea Cesare Pavese intr-unul dintre citatele lui si bine zicea.

Se intampla in urma cu multi ani sa se mute cineva in blocul vecin.Era o familie, parinti + 2 coptii.Fiind copil si eu (mai copil decat sunt acuma), cand il vedeam pe-afara mai mergeam si poovesteam cu el.In cele din urma am devenit prieteni, nu cei mai buni, dar indeajuns de buni incat sa petrecem catva timp afara, noi+ alti prieteni comuni.Timpul trecea si el si-a facut alti prieteni, mai buni, eu nu mai eram indeajuns de bun, standardele lui au crescut odata cu varsta.Pe mine nu ma afecta ca statea mai mult cu ei decat cu mine, pentru ca eu mai aveam prieteni cu care puteam sa-mi petrec timpu, dar preferam sa nu, pentru ca ii vedeam prea mandrii si aroganti, ori eu cautam un prieten care sa-mi fie aproape cand am nevoie.

Anii treceau si pe alocuri mai iesieam si eu cu el pe-afara.De obicei povesteam mult si ne-am apropiat iar.Multa vreme dupaia ne-am inteles bine si ieseam des afara impreuna.Dar odata mi-a zis un lucru interesant.. ca tatal lui a facut o cerere nustiu unde ca sa primeasca niste ce acte sa se mute Spania.Nu m-a surprins deloc si nu eram suparat ca mi-a zis faza aia deoarece stiam ca nu o sa obtina actele sa plece pentru ca auzisem pe undeva, ca actele de genu ala se obtin foarte greu.

El se ruga sa plece, eu ma rugam sa nu.Deja legatura dintre noi era stransa, aveam impreuna multe amintiri, placute si mai putin placute.In gandul meu deja imi era mila de el ca isi doreste atata sa plece si nu va pleca, eram foarte sigur pe mine ca tatal lui nu o sa obtina actele.

Scena asta se petrecea prin noiembrie si prin luna martie mi-a zis ca tatal lui a obtinut actele si ca o sa plece prin iunie.Nu mi-a venit sa cred si nici nu realizam ce urma sa se intample, eu profitam in continuare de timpul care a mai ramas pana atunci.

S-au scurs atata de repede lunile alea..si a venit iunie.Era seara aia in care pleca..Eram la scara blocului cu toti fraierii.Era si el.Dupa ce s-a lasat seara a venit tatal lui pana jos si l-a chemat in casa: “ia-ti ramas bun de la baieti ca tebuie sa vii sus”, cam asa a sunat.A dat cu toti mana si desi cu mult timp inainte, visam cum o sa fie seara cand o sa plece, visam cum il imbratisam pana nu mai puteam…am dat si eu mana cu el, la fel ca toti ceilalti.Parca uitasem ca maine nu o sa mai fie cu noi.Mi s-a parut atata de sec ca nu mi-am luat ramas bun de la el asa cum imi doream..din mandrie nu l-am imbratisat, eram prea plin de aroganta, imi era rusine sa-mi arat prietenia fata de el..si am avut de suferit..

Am venit in casa si m-am apucat de plans.Nu plangeam ca a plecat, ci plangeam ca nu mi-am laut ramas bun de la el ca de la prieten la prieten..si ca tot ce am construit in 10 ani, s-a prabusit intr-o zi. Am ramas doar cu amintirea acelor vremuri si cu speranta ca intr-o zi totul va fii la fel si-o sa petrec iar ani multi cu el, nu o sa se intample nimic si ca pe cel care-l vedeam in fiecare zi, o sa-l vad si maine..